M-am hotarat sa va trimit povestea unui prieten drag, pe care l-am adorat, care mi-a marcat sufleteste copilaria si care mi-a ramas pentru toata viata o amintire de neuitat.
Aveam noua ani si, intr-o seara cu ploaie torentiala, am auzit un scancet amarat de catel. Am deschis usa si l-am cautat. Era bagat intr-un jgheab de burlan, ca sa se fereasca de ploaie. Era mic, ud, alb cu pistrui negri, urat. L-am botezat Bercu, in ciuda faptului ca avea coada mare. De atunci a inceput cea mai frumoasa prietenie dintre un copil si-un catel, iar povestea, pe cat pare de incredibila, pe atat este de adevarata.

La inceput, Bercu a dormi t cu mine
si cu bunica mea, in pat. Dupa ce a crescut, i s-a interzis sa mai doarma in pat si atunci Bercu a ales o alta solutie: dormea toata noaptea asezat pe labele din spate si cu botul si labele din fata ridicate pe pat. Se chema ca tot mai e pe jumatate cu mine. Nici asa n-a avut voie si atunci a tras broboada bunicii si s-a culcat sub scaun, pe ea. In cele din urma, a trebuit sa se multumeasca cu un simplu ziar. Hrana lui era ciudata: manca rosii, pepene verde, isi lua singur, cu botul, cate o samanta de dovleac din buzunarul sortului meu de la uniforma. Noi o duceam destul de greu si cred ca Bercu si-a dat seama de asta, multumindu-se cu orice. Ba si mai mult, ne aducea mereu cate ceva, mici daruri care sa ne imblanzeasca viata. Odata, i-a adus bunicii o pereche de ciorapi negri, altadata un fus, altadata un salam intreg. Toate astea erau explicabile prin faptul ca, dupa aspect, tatal sau bunicul lui fusesera caini de vanatoare. Intr-o zi, am plecat sa cumparam paine, era o iarna grea, cu zapada mare. La intoarcere, epuizata de oboseala, pur si simplu m-am oprit in troiene, nemaiputand sa inaintez. Dupa un timp, bunul prieten, intelegand ca eram in pericol, a inceput sa dea zapada din jurul meu cu picioarele, facand drum. Apoi, a sapat in locul unde stateam, pana ce mi-a ajuns la bocanci. Am simtit cum mi-a miscat piciorul din loc, apucand de curelusa carambului. In fiecare zi ma ducea la scoala si ma aducea inapoi, dupa ce dadea adevarate spectacole de circ in fata copiilor, sarind gardurile verzi ale scolii, care erau inalte si asezate paralel, din doi in doi metri. Intr-o zi, in mod special, am avut o ora in plus. La cateva minute, usa s-a deschis si a intrat Bercu, intrigat de intarziere. Dar a venit o zi cand am fost eu ingrijorata si speriata de faptul ca la sfarsitul orelor nu l-am mai gasit asteptandu-ma. Ma astepta acasa, un biet animal bolnav, cu botul plin de spuma rautatii omenesti. Numai ochii lui ma priveau, cerandu-mi parca iertare pentru suferinta si lacrimile pe care niciodata nu ar fi vrut sa mi le provoace...
Am avut un caine cu suflet de om. Le doresc oamenilor sa aiba un suflet de caine.